The Man with the Bag

When he woke up he remembered this was going to be a long, stressful day. But when would it end? At 6, like any day at work? What if the day would drag on for a week? You can never know with these things, can you?

He shuffled his feet on the cold lino and brushed his teeth with a trembling hand.

It was all packed. The bag he had prepared the night before was resting peacefully in the hallway. The taxi was waiting.

The ride was quick an uneventful. So many people, and cars, and bikes, moving around erratically like flies trapped in invisible windows.

When he got there, the light was cold and blue like a winter landscape. No windows he could have opened, no escape.

A nurse came by and gave him a shot and then he nodded off until a halk of a man  threw him in a wheelchair MMA style. This is it. 

The theater was dark and cold like a cave.

They started sticking needles in him and slashing him as if he were a voodoo doll. 

How long was it? One, two hours?

“We’re done here”. Sweeter words have never been spoken.

He took his bag and left. The sun was high in the sky and the world slowed down.

All is well now.

Reclame

Roma, amintiri

 

Am făcut o greșeală imensă. Nu ar fi trebuit să încep cu Roma. Ce rămâne de văzut după ce ai fost la Roma? Unde mai vezi atâta frumusețe urbană? Unde mai vrei să mergi la un loc de interes și în loc să faci o oră faci patru pentru că te oprești la tot pasul ca un copil la un parc de distracții? Oriunde te uiți, pe orice străduță lăturalnică te afli, dai de o capodoperă ascunsă, netrasată pe vreo hartă turistică.

E prima oară când mi se pare că “atât de frumos că doare” are dintr-o dată sens. Ești bombardat de frumusețe din toate colțurile, nu mai știi unde să te uiți și încotro s-o iei.

Faci slalom printre mașini pe trecerile de pietoni cu ochii pierduți pe vreo statuie, vreo pictură așezată modest pe vreo clădire. Străduțele înguste, pavate cu piatră cubică, te invită ca pe un mix explorator și-ți zici “hai să văd ce se ascunde la capătul străzii”. Și așa, ca Alice în Țara Minunilor, te trezești într-o piațetă cu sculpturi impresionante sau vreo biserică superbă și stai în loc și te minunezi și nu-ți vine a crede.

Și înțelegi apoi că aici la Roma arta e pretutindeni și că fiecare biserică îți prevestește Capela Sixtină, iar fiecare colț de stradă te anunță că undeva în Roma e Pieta. Și mai înțelegi de ce Chirico nu putea fi decât italian, căci unde să mai vezi atâta melancolie a străduțelor?

Roma nu e un oraș, e o stare de uimire perpetuă, de când cobori din tren și până când te sui în avion. Ești copleșit și te întrebi cu sfială cum au putut oamenii aceia care în fond sunt la fel ca tine și ca mine să creeze așa capodopere? Cum e omenește posibil?

În Roma te simți mic și recunoscător că alții înaintea ta s-au dedicat meșteșugului lor, că s-au cocoșat de muncă pe schelă și și-au stricat ochii pictând minuțios sute de metri pătrați.

Iar tu ca turist când pleci ești mai bogat decât ți-ai închipuit că ai putea fi vreodată pentru că nimeni nu-ți va putea lua vreodată amintirea și gândul că există atâta frumusețe în lume.

Pe vremea mea…

 

Am ajuns la vârsta la care mă surprind zicând „pe vremea mea” și mă apuc să înșir lucruri de genul respectul față de profesori, calitatea învățământului, nivelul de educație și altele.

Nostalgia zilelor când stăteam cu orele uitându-mă pe albume de artă mi-a dat multă vreme impresia că undeva arta s-a extins și s-a diluat. Definiția ei e acum mai degrabă legată de context decât de cunoștințe și pricepere, acel craftsmanship al vechilor maeștri.

Însă vechii maeștri învățau alfel. Cum zicea unchiul meu, începeau cu măturatul podelelor prin atelier. Ucenici și maeștri trăiau în atelier, era universul lor. Asta le permitea ucenicilor nu doar deprinderea meșteșugului, dar și a filosofiei pe care se baza acesta. Ca să ajungi să pictezi
știai tot, de la cum să îți prepari culorile până la perspectivă până la cum să și ce să vezi.

Însă acum ucenicii stau acasă iar maeștrii postează gratis pe internet. Vrei să te apuci de pictat? Nimic mai simplu: te duci pe youtube, cauți tutoriale, iar apoi stai pe Pinterest pentru inspirație. Cărți găsești cu duiumul tot pe internet. Îți urmezi maestrul online, îl follow și dai subscribe la canalul lui și așa înveți.

Un astfel de maestru care își împărtășește cunoștințele dobândite cu multe sacrificii este Ale Tzavaras. În inifinimea de tutoriale care îți explică în juma’ de oră cum să-ți alegi culorile și eventual de unde să le și cumperi, tutorialele lui sunt ca pietrele prețioase acunse sub un munte de nisip.

Pe lângă tutorialele excepționale, Alex ne mai impartasete și din culise. Aici vorbește cu Tom Hughes, un pictor excepțional care a riscat totul și care, în doar cinci ani a ajuns un adevărat maestru. O discuție onestă, profundă, despre lungul drum de la amatorism la profesionalism, sacrificii și bucuria de a picta.

Marii maeștri există, sunt printre noi, au followers în loc de ucenici, iar „pe vremea mea” e o atitudine păguboasă.

Despre all inclusive

Despre all inclusive, decizii și risipă

Anul ăsta am decis să merg pe all inclusive. Și nu doar pentru că e mai ieftin, ci si pentru că e mult mai ușor.

In primul rand nu mai trebuie să iei atâtea decizii. Știi cum e: ajungi la magazin cu gândul că vrei să iei doar o ciocolată. Dar când vezi că au și ciocolată cu murături și ciocolată cu păstăi de mazăre, dai într-o analysis paralysis de nu-ți vine să crezi că timpul s-a oprit în loc pentru o biată ciocolată, fie ea și cu trufe.

Și cum se zice că avem un rezervor limitat de putere decizională, e mai relaxant să nu mai stai să decizi nici la ce restaurant să mergi, nici ce să comanzi și nici cât să lași bacșiș.

Doar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Cum intri în restaurantul hotelului ai dintr-o dată impresia că tot la hypermarket ești și tot trebuie să decizi. Pentru că nu știi exact ce vrei, alegi puțin din toate “ca să gusti”. Și, de unde voiai să mănânci puțin, constați când te ridici de la masă că ai mâncat mai mult decât voiai și e clar: n-o să slăbești nici în vacanța asta.

Și mai e ceva: o să te invit să te uiți bine la imaginea de sus: e o farfurie cu mâncare pe care o pui pe masă, nu-i așa? Ei bine, nu. E doar una dintre multele farfurii pline de mâncare pe care lumea le lasă pe masă. Și te întrebi: ce se întâmplă cu mâncarea asta lăsată în farfurie? De mâncat n-o mai mănâncă nimeni. De aruncat… offf de ce atâta risipă? Și noi și hotelierii avem aceeași dilemă:  cum să evităm risipa.

Nu știu dacă am vreo soluție, însă am o vagă bănuială că asta e din cauza că totul e plătit în avans și cumpărat la pachet. Deja când mănânci ai senzația că mănânci gratis și atunci, că e în firea noastră, devalorizam cumva serviciul oferit. Dar dacă ar trebui să achităm suma aferentă fiecărui mic dejun, de exemplu, poate că nu am mânca așa de mult.

Și mai e ceva cu all inclusive-ul ăsta. De unde visai să lenevești pe plajă că de-aia ai bătut atâta drum, te trezești că ai program ca la serviciu: trezirea între anumite ore, apoi venitul înapoi de pe plajă, apoi întorsul pe plajă x 2. Și asta când  nu visai decat să bei ceva rece pe plajă, să înoți leneș și să citești o carte polițistă – că doar de-aia ai concediu.

38391781_641229399594220_3569523340903186432_n

La Piața Romană

Era o vreme când a ieși în oraș însemna a merge undeva pe la Piața Romană. Toată lumea își dădea întâlnire la arcade.  Pe vremea aceea Lipscaniul era în paragină, iar Piața Romană era cea mai cool zonă din oraș. Ce mai forfotă, ce de lume! Magazine de haine, de ochelari, de bijuterii, buticuri cochete, cinematografe cu tradiție, toate se înșirau de-a lungul Bulevardului Magheru ca să ai ce face după cursuri sau într-o seară cu prietenii prin oraș.

Dacă treci acum pe la amiază, chiar și-n weekend, bulevardul e sfâșietor de pustiu. Toată lumea e la mall, unde s-au îngrămădit și magazinele șic și cinematografele fie ele și fără tradiție dar cu popcorn cu de toate.

Însă seara, să treci seara pe acolo, e o nebunie! Lume multă la terasă, veselie mare, bulevardul se animă cu trecători, strada vuiește de mașini. Piața Romană e cool, e foarte cool în serile de vară.

Despre capodopere – filmul Misery

Despre capodopere – filmul Misery
Filmul debutează ca o reclamă la mașini din anii 70’. Dacă știți faimoasa reclamă la VW, atunci știți la ce mă refer. Dacă nu, vă invit să o vedeți, sloganul face tot farmecul.
Personajul nostru e un scriitor matur care vrea să se retragă să la hotelul preferat să își scrie capodopera. Doar că încep să se întâmple lucruri la fel de vertiginos precum căderea mașinii în râpă, moment în care facem cunoștință cu al doilea personaj.
Vor mai apărea apoi și alte personaje, dar povestea noastră se desfășoară claustrofobic într-o singură casă în care nu sunt decât autorul și “salvatoarea” lui.
 
Pe lângă muzică (recunosc Din lumea nouă la un moment dat), peisaje superbe (dacă vă place iarna la munte) sunt mii de alte motive pentru care acest film e capodoperă. Pe lângă jocul extraordinar, povestea e foarte bine pusă la punct. (Văd din ce în ce mai des seriale în care soluțiile sunt prea la îndemână, obstacolele fiind doar de formă, personajele sunt neverosimile, iar dialogurile sunt plate ca o apă stătută.)
 
Așa că era mai mult decât firesc să mă entuziasmez la Misery. Povestea, deși puțin credibilă, are sens, se leagă cadru cu cadru. O acțiune decurge logic din alta fără a fi însă previzibilă. De ce? Pentru că personajele sunt inteligente și fac lucruri inteligente. Personajele sunt de fapt mai inteligente decât spectatorii.
 
Dar poate mai mult decât atât, ceea ce spun ele e și mai inteligent. Și, de parcă n-ar fi fost de ajuns, filmul reușește să fie nu doar o poveste, ci o poveste în poveste, ca în piesa din interiorul piesei Hamlet.
 

Despre magie și tortură

 

Îți amintești ultimul film de groază pe care l-ai văzut? Permite-mi să ghicesc: tip bine, soție însărcinată, copil de grădiniță, se mută într-o casă ieftină și bântuită. Scenariu alternativ: două puștoaice de liceu cotrobăie în podul bunicii și găsesc o carte de vrăji. Scenariu trei, așa ca de anii 2000 și: niște puștani/tineri corporatiști intră pe un sit dubios și încep să se întâmple chestii.

Dar noi privitorii știm mai bine: de ce naiba au cumpărat casa aia? Nu și-au dat seama că e bântuită???!!! Alternativa: ce naiba căutau pe deep web, li s-a urât cu binele???!!!  Știți voi, ca la show-urile alea la care ne uităm ca să râdem de ceilalți pentru că NOI ȘTIM MAI BINE ȘI PROSTII DE GENUL ĂSTA NU NI S-AR PUTEA ÎNTÂMPLA NICIODATĂ.

Și acum permite-mi să contrazic fix ce am scris în paragraful anterior: când vine vorba de tortură, cu toții ne supunem fără niciun pistol la tâmplă. Și mai și plătim pentru asta cu zâmbetul pe buze.

Uneori părinții ne duc la nenea ăla rău cu mască. Ce contează că țipăm ca o pisică în cușcă, ei o țin pe a lor cu TREBUIE, că altfel… și altfel-ul ăla ne sperie mai mult decât orice.

Alteori mergem singurei. Ca niște adulți moderni ce suntem, facem până și programare. Vorbim frumos, zâmbim în telefon, că, în sfârșit, “mă poate lua după ce ies de la serviciu”.

Și ca într-un film 1000D, ne ia groaza apoi numai după miros. De la intrare începem să transpirăm, ne înțeapă nările și parcă nici stomacul nu e prea cuminte.

În sala de așteptare citim despre vacanțele de lux ale vedetelor în timp ce o biată victimă urlă pe scaun pe fundal de fierăstrău electric.

Iar când suntem strigați de personajul cu mască și mănuși, mergem ca teleghidați spre pierzanie. Ne așezăm pe scaun – măcar e comod – și lăsăm personajul să umble în gură noastră că în cămara proprie. Și uneltele de tortură nu sunt puține: burghie de diverse mărimi, chestii care înțeapă, chestii care suflă, chestii care împroașcă apa. Dacă suntem cuminți primim și o injecție așa, pour bonne mesure.

Explicația e simplă: nenea sau tanti cu halat și mască are puteri magice. Altfel cum reușește să convingă atâta lume să se așeze cuminte pe scaunul de tortură?

Puterile magice sunt nelimitate: copil, adult, bătrân, toți ne așezăm în scaunul ăla măcar o dată în viață.

Ca prin farmec apoi, măseaua nu mai doare de parcă am avea o gaură în falcă, dintele ăla arată ca nou, iar noi răsuflăm ușurați că s-a terminat și suntem mai frumoși decât eram.

Nene sau tanti cu halat și puteri magice, VĂ MULȚUMESC!