Despre oamenii-categorie

Sunt unii oameni care sunt altfel. Nuș dacă ați văzut filmele cu Tom Hanks… îl vezi din mulțime, e altfel. Sau te uiți la un meci de fotbal și apare Messi: gata, jocul e pe altă viteză la el, cum reușește să dribleze… oh là là, cred că are mai mult IQ în picioare decât au unii în cap. Ori Serena, că tot am văzut recent fragmente din meciul cu Simona. La 39 de ani mulți gâfâie la treptele blocului, iar ea? Ea trimite rachete din rachetă în rafale la o viteză așa de mare că mă mir că le captează aparatul de filmare și înțelegem și noi ceva din meci.

Fie că vă place opera sau nu, probabil ați auzit de Callas ori Pavaroti, le recunoașteți vocea sau imaginea. Ori poate sunteți un fîn connaisseur și știți și ați ascultat mulți interpreți. Eu nu mă pot lăuda cu asta și încă descopăr mulți interpreți celebri.

Un exemplu ar fi Jessye Norman, pe care am descoperit-o abia anul trecut navigând pe Youtube. Jessye Norman e reprezentantul perfect a ceea ce eu numesc „omul-categorie”. Omul-categorie e un om care e în altă categorie… poate cel mai bun exemplu ar fi Meryl Streep: e într-o categorie aparte, e ea și apoi vine restul – și nu că celelalte actrițe nu ar fi extraordinare, ci doar pentru că ea e „mai extraordinară” decât celelalte.

Să mă întorc la Jessye Norman. Primul videoclip peste care am dat e acesta. De la coafură, machiaj și vestimentație, care sunt așa de on point până la muzicalitatea desăvârșită, totul e o experiență copleșitoare. Cum poate ființa umană transcede limitele și transforma propriul corp într-un instrument sublim este mult peste puterea mea de înțelegere. Sigur, e vorba despre multă muncă, multe repetiții și multă grijă și pasiune pentru artă, după cum scrie Jessye Norman în cartea sa, Stand Up Straight and Sing!: A Memoir:

„For me, it is possible to spend a lot of time rehearsing in the studio, but true learning comes from performing—seeing how I need to pace myself now and be at my very best when I reach the most challenging part of a presentation. I have said that I want to keep getting better, and this is certainly my aim. I want to be as good as I can be, always. I want to see and experience the new. I perform a great number of recital programs, for example . . . and I have no idea how many, but it is not and never has been my idea to perform the same programs continually. I enjoy development, growth.” – „Din punctul meu de vedere, aș putea repeta mult în studio, însă învățarea adevărată vine de pe scenă, atunci când observ cum trebuie să schimb ritmul și să fiu la înălțime când ajung la pasajele cele mai grele dintr-un spectacol. Am mai spus că vreau să mă îmbunătățesc constant, iar asta îmi și propun. Vreau să fiu mereu cât mai bună, să excelez mereu. Vreau să văd și să experimentez lucruri noi. Am foarte multe recitale, nici nu știu câte, dar niciodată nu mi-am propus să am mereu aceleași recitaluri. Îmi place să mă dezvolt, să cresc.” (traducerea mea)

Dar ceva îmi spune că nu toată lumea ajunge acolo oricât de mult ar munci. Am văzut rezultatele muncii asidue versus muncii asidue plus încă ceva, iar fix asta face diferența dintre oamenii-categorie și ceilalți, oricât de buni ar fi și oricât de mult ar munci ceilalți. La oamenii-categorie din rezultat scazi munca și rămâne ceva. Ce anume? Habar n-am.

Amintiri din pribegie – impresii

La început ai impresia că citești un roman balzacian cu personaje dâmbovițene; n-am stat să număr, dar cred că sunt mai bine de o sută de personaje, creionate succint, cu vădită simpatie pentru cei „de familie bună”.
Deduci încă din începuturile cărții că rudele mari împărătești oferă un avantaj considerabil: indiferent unde ai fi în lumea asta mare, dacă provii dintr-o familie veche, ai șanse mari să dai peste cineva care îți este rudă de a șaptea spiță.
Pe lângă personajele care îi sunt simpatice autorului, se întâmplă să fie și personaje care îi displac profund – vezi cazul enigmatic al Mandei Y, personaj pe care nu am reușit să îl identific. Alții care sunt antisemiți „pe față” nu au parte de atâta critică, ceea ce mi se pare nedrept.
Dar, lăsând la o parte aceste considerații, cartea e o poveste frumoasă, scrisă cu multă candoare.
Avem în primul rând un personaj central care ajută refugiații români fugiți în Franța. Apoi registrul se schimbă mult în aventura africană. Și aici îl îndrăgești pe autor/personaj principal când îți povestește cu savoare cum redacta discursuri încrucișate sau ce încurcături se pot naște fie și la așezarea mesenilor la dineu. Așa constați că tot ce ține de protocol e infinit mai complicat decât poate părea.
Din tabloul roșiatic al nisipului african se disting doi copii care cerșeau în fața poștei vechi, unul slăbănog, iar celălalt suferind de lepră. E dureros și emoționant pasajul.
Aventura africană se încheie climatic cu o călătorie prin Sahara, unde, copleșit de cerul albastru plin de stele, autorul își spune: „Cred că am fost, o clipă, omul primitiv în extaz, descoperind cu o teamă confuză cât de mic și de neputincios era el.”
După un intermezzo parizian autorul se întoarce în țară și e șocat de mineriadă, de construcțiile noi din materiale de proastă calitate, de faptul că „nimeni nu zâmbea pe stradă” și de phallusul valah omniprezent.
Per total, cartea e cu atât mai valoroasă cu cât te ajută să înțelegi urmările colonizării franceze, atât de diferită de cea engleză; totodată ai prilejul de a afla mai multe despre popoarele din Niger (despre fulani, tuaregi, djerma) și cutumele lor, de a cunoaște, dacă nu ai ascultat vreodată Europa liberă, mișcarea de rezistență a diasporei sub comunism.
Din această carte ai acum ocazia să înveți și istorie și geografie și să vizitezi cu ochii minții locuri pe care altfel nu ai avea cum să le vezi.
Per total, 600 de pagini de viață povestite frumos, cu onestitate.

The Man with the Bag

When he woke up he remembered this was going to be a long, stressful day. But when would it end? At 6, like any day at work? What if the day would drag on for a week? You can never know with these things, can you?

He shuffled his feet on the cold lino and brushed his teeth with a trembling hand.

It was all packed. The bag he had prepared the night before was resting peacefully in the hallway. The taxi was waiting.

The ride was quick and uneventful. So many people, and cars, and bikes, moving around erratically like flies trapped in invisible windows.

When he got there, the light was cold and blue like a winter landscape. No windows he could have opened, no escape.

A nurse came by and gave him a shot and then he nodded off until a halk of a man  threw him in a wheelchair MMA style. This is it. 

The theater was dark and cold like a cave.

They started sticking needles in him and slashing him as if he were a voodoo doll. 

How long was it? One, two hours?

“We’re done here”. Sweeter words have never been spoken.

He took his bag and left. The sun was high in the sky and the world slowed down.

All is well now.

Roma, amintiri

Am făcut o greșeală imensă. Nu ar fi trebuit să încep cu Roma. Ce rămâne de văzut după ce ai fost la Roma? Unde mai vezi atâta frumusețe urbană? Unde mai vrei să mergi la un punct de interes și în loc să faci o oră faci patru pentru că te oprești la tot pasul ca un copil la un parc de distracții? Oriunde te uiți, pe orice străduță lăturalnică te afli, dai de o capodoperă ascunsă, netrasată pe vreo hartă turistică.

E prima oară când mi se pare că “atât de frumos că doare” are dintr-o dată sens. Ești bombardat de frumusețe din toate colțurile, nu mai știi unde să te uiți și încotro s-o iei.

Faci slalom printre mașini pe trecerile de pietoni cu ochii pierduți pe vreo statuie, vreo pictură așezată modest pe vreo clădire. Străduțele înguste, pavate cu piatră cubică, te invită ca pe un mic explorator și-ți zici “hai să văd ce se ascunde la capătul străzii”. Și așa te trezești într-o piațetă cu sculpturi impresionante sau vreo biserică superbă și stai în loc și te minunezi și nu-ți vine a crede.

Și înțelegi apoi că aici la Roma arta e pretutindeni și că fiecare biserică îți prevestește Capela Sixtină, iar fiecare colț de stradă te anunță că undeva în Roma e Pieta. Și mai înțelegi de ce Chirico nu putea fi decât italian, căci unde să mai vezi atâta melancolie a străduțelor?

Roma nu e un oraș, e o stare de uimire perpetuă, de când cobori din tren și până când te sui în avion. Ești copleșit și te întrebi cu sfială cum au putut oamenii aceia care în fond sunt la fel ca tine și ca mine să creeze așa capodopere? Cum e omenește posibil? Te simți mic și recunoscător că alții înaintea ta s-au dedicat meșteșugului lor, că s-au cocoșat de muncă pe schelă și și-au stricat ochii pictând minuțios sute de metri pătrați.

Iar ca turist când pleci ești mai bogat decât ți-ai fi închipuit că ai putea fi pentru că nimeni nu-ți va putea lua vreodată amintirea și gândul că există atâta frumusețe în lume.

Pe vremea mea…

Am ajuns la vârsta la care mă surprind zicând „pe vremea mea” și mă apuc să înșir lucruri de genul respectul față de profesori, calitatea învățământului, nivelul de educație și altele.

Nostalgia zilelor când stăteam cu orele uitându-mă pe albume de artă mi-a dat multă vreme impresia că undeva arta s-a extins și s-a diluat. Definiția ei e acum mai degrabă legată de context decât de cunoștințe și pricepere, acel craftsmanship al vechilor maeștri.

Însă vechii maeștri învățau alfel. Cum zicea unchiul meu, începeau cu măturatul podelelor prin atelier. Ucenici și maeștri trăiau în atelier, era universul lor.

Acum ucenicii stau acasă iar maeștrii postează gratis pe internet. Vrei să te apuci de pictat? Nimic mai simplu: te duci pe youtube, cauți tutoriale, iar apoi stai pe Pinterest pentru inspirație. Cărți găsești cu duiumul.

Un astfel de maestru care își împărtășește cunoștințele dobândite cu multe sacrificii este Alex Tzavaras. Printre miile de tutoriale care îți explică în juma’ de oră cum să-ți alegi culorile și eventual de unde să le și cumperi, tutorialele lui sunt ca pietrele prețioase acunse sub un munte de nisip.

Pe lângă tutorialele excepționale, Alex ne mai împărtășește și din culise. Aici vorbește cu Tom Hughes, un pictor excepțional care a riscat totul și care, în doar cinci ani a ajuns un adevărat maestru. O discuție onestă, profundă, despre lungul drum de la amatorism la profesionalism, sacrificii și bucuria de a picta.

Marii maeștri există, sunt printre noi, au followers în loc de ucenici, iar „pe vremea mea” e o atitudine păguboasă.

Despre all inclusive

Despre all inclusive, decizii și risipă

Anul ăsta am decis să merg pe all inclusive. Și nu doar pentru că e mai ieftin, ci si pentru că e mult mai ușor.

Nu mai trebuie să iei atâtea decizii. Știi cum e: ajungi la magazin cu gândul că vrei să iei doar o ciocolată. Dar când vezi că au și ciocolată cu murături și ciocolată cu păstăi de mazăre, dai într-o analysis paralysis de nu-ți vine să crezi că timpul s-a oprit în loc pentru o biată ciocolată, fie ea și cu trufe.

Doar că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Cum intri în restaurantul hotelului ai dintr-o dată impresia că tot la hypermarket ești și tot trebuie să decizi. Pentru că nu știi exact ce vrei, alegi puțin din toate “ca să gusti”. Și, de unde voiai să mănânci puțin, constați când te ridici de la masă că ai mâncat mai mult decât voiai și e clar: n-o să slăbești nici în vacanța asta.

Și mai e ceva: o să te invit să te uiți bine la imaginea de sus: e o farfurie cu mâncare pe care o pui pe masă, nu-i așa? Ei bine, nu. E doar una dintre multele farfurii pline de mâncare pe care lumea le lasă pe masă. Și te întrebi: ce se întâmplă cu mâncarea asta lăsată în farfurie? De mâncat n-o mai mănâncă nimeni. De aruncat… offf de ce atâta risipă? Și noi și hotelierii avem aceeași dilemă:  cum să evităm risipa.

Oricum, de unde visai să lenevești pe plajă că de-aia ai bătut atâta drum, te trezești că ai program ca la serviciu: trezirea între anumite ore, apoi mersul pe plajă, apoi întorsul de la plajă x 2. Și asta când  nu visai decât să bei ceva rece pe plajă, să înoți leneș și să citești o carte polițistă – că doar de-aia ai concediu.

38391781_641229399594220_3569523340903186432_n

La Piața Romană

Era o vreme când a ieși în oraș însemna a merge undeva pe la Piața Romană. Toată lumea își dădea întâlnire la „Coloane”.  Pe vremea aceea Lipscaniul era în paragină, iar Piața Romană era cea mai cool zonă din oraș. Ce mai forfotă, ce de lume! Magazine de haine, de ochelari, de bijuterii, buticuri cochete, cinematografe cu tradiție, toate se înșirau de-a lungul Bulevardului Magheru ca să ai ce face după cursuri sau într-o seară cu prietenii prin oraș.

Dacă treci acum pe la amiază, chiar și-n weekend, bulevardul e sfâșietor de pustiu. Toată lumea e la mall, unde s-au îngrămădit și cinematografele fără tradiție dar cu popcorn cu de toate.

Însă seara, să treci seara pe acolo e o nebunie! Lume multă la terasă, veselie mare, bulevardul se animă cu trecători, strada vuiește de mașini. Piața Romană e cool, e foarte cool în serile de vară.

Despre capodopere – filmul Misery

Filmul debutează ca o reclamă la mașini din anii ’70. Dacă știți faimoasa reclamă la VW, atunci știți la ce mă refer. Dacă nu, vă invit să o vedeți, sloganul face tot farmecul.
Personajul nostru e un scriitor matur care vrea să se retragă la hotelul preferat să își scrie capodopera. Doar că încep să se întâmple lucruri la fel de vertiginos precum căderea mașinii în râpă, moment în care facem cunoștință cu al doilea personaj.
Vor apărea apoi și alte personaje, dar povestea noastră se desfășoară claustrofobic într-o singură casă în care nu sunt decât autorul și “salvatoarea” lui.
Pe lângă muzică (recunosc Din lumea nouă la un moment dat), peisaje superbe (dacă vă place iarna la munte) sunt mii de alte motive pentru care acest film e o capodoperă. Jocul actorilor e extraordinar, iar povestea e foarte bine pusă la punct. (Văd din ce în ce mai des seriale în care soluțiile sunt prea la îndemână  pentru obstacole doar de formă, personajele sunt neverosimile, iar dialogurile sunt plate ca o apă stătută.)
Așa că era mai mult decât firesc să mă entuziasmez la Misery. Povestea, deși puțin credibilă, are sens, se leagă cadru cu cadru. O acțiune decurge logic din alta fără a fi însă previzibilă. De ce? Pentru că personajele sunt inteligente și fac lucruri inteligente. Dar poate mai mult decât atât, ceea ce spun ele e și mai inteligent. Și, de parcă n-ar fi fost de ajuns, filmul reușește să fie nu doar o poveste, ci și o poveste în poveste, ca în Hamlet.

Despre magie și tortură

 

Îți amintești ultimul film de groază pe care l-ai văzut? Permite-mi să ghicesc: tip bine, soție însărcinată, copil de grădiniță, se mută într-o casă ieftină și bântuită. Scenariu alternativ: două puștoaice de liceu cotrobăie în podul bunicii și găsesc o carte de vrăji. Scenariu trei, așa ca de anii 2000 și: niște puștani/tineri corporatiști intră pe un sit dubios și încep să se întâmple chestii.

Dar noi privitorii știm mai bine: de ce naiba au cumpărat casa aia? Nu și-au dat seama că e bântuită???!!! Alternativa: ce naiba căutau pe deep web, li s-a urât cu binele???!!!  Știți voi, ca la show-urile alea la care ne uităm ca să râdem de ceilalți pentru că NOI ȘTIM MAI BINE ȘI PROSTII DE GENUL ĂSTA NU NI S-AR PUTEA ÎNTÂMPLA NICIODATĂ.

Și acum permite-mi să contrazic fix ce am scris în paragraful anterior: când vine vorba de tortură, cu toții ne supunem fără niciun pistol la tâmplă. Și mai și plătim pentru asta cu zâmbetul pe buze.

Uneori părinții ne duc la nenea ăla rău cu mască. Ce contează că țipăm ca o pisică în cușcă, ei o țin pe a lor cu TREBUIE, că altfel… și altfel-ul ăla ne sperie mai mult decât orice.

Alteori mergem singurei. Ca niște adulți moderni ce suntem, facem până și programare. Vorbim frumos, zâmbim în telefon, că, în sfârșit, “mă poate lua după ce ies de la serviciu”.

Și ca într-un film 1000D, ne ia groaza apoi numai după miros. De la intrare începem să transpirăm, ne înțeapă nările și parcă nici stomacul nu e prea cuminte.

În sala de așteptare citim despre vacanțele de lux ale vedetelor în timp ce o biată victimă urlă pe scaun pe fundal de fierăstrău electric.

Iar când suntem strigați de personajul cu mască și mănuși, mergem ca teleghidați spre pierzanie. Ne așezăm pe scaun – măcar e comod – și lăsăm personajul să umble în gura noastră ca în cămara proprie. Și uneltele de tortură nu sunt puține: burghie de diverse mărimi, chestii care înțeapă, chestii care suflă, chestii care împroașcă apa. Dacă suntem cuminți primim și o injecție așa, pour bonne mesure.

Explicația e simplă: nenea/tanti cu halat și mască are puteri magice. Altfel cum reușește să convingă atâta lume să se așeze cuminte pe scaunul de tortură?

Puterile magice sunt nelimitate: copil, adult, bătrân, toți ne așezăm în scaunul ăla măcar o dată în viață.

Ca prin farmec apoi, măseaua nu mai doare de parcă am avea o gaură în falcă, dintele ăla arată ca nou, iar noi răsuflăm ușurați că s-a terminat și suntem mai frumoși decât eram.

Nene sau tanti cu halat și puteri magice, VĂ MULȚUMESC!

 

Inteligența e molipsitoare

Mă gândeam zilele astea la tata. De fapt mă gândesc destul de des la el în ultima vreme. Acum că trebuie să învăț o grămadă de lucruri noi, inteligența și înțelepciunea lui m-ar fi ajutat foarte mult.

Cu el orice formulă devenea cuvinte. Un desen complicat devenea o fotografie.

Îmi amintesc și acum, la mai bine de 10 ani, cum m-a făcut să înțeleg geometria descriptivă în cinci minute. Am și acum desenul care i-a arătat că am înțeles. Și cum am înțeles eu atunci ceva așa de complicat?

Simplu, inteligența e molipsitoare. Mai ales a lui era molipsitoare ca gripa. Era imposibil să nu o iei lângă el. Probleme de matematică? Nimic mai simplu, lua manualul și îți explica imediat. “Ca la proști”, cum se zice. Și culmea că deveneai brusc mai deștept. Probleme de chimie? (era mare habarnist la chimie). Nici aia nu avea mistere. Când punea mâna pe cartea aia greoaie, plină de formule și definiții, parcă ar fi pus mâna pe o carte pentru copii, simplifica totul în așa măsură încât te mirai cum de nu ai înțeles de prima oară, în fond era așa de simplu.

Există în schimb și oameni care mă plictisesc teribil. Conversația cu ei e ca statul la coadă: simți că trece viața pe lângă tine și te întrebi ce cauți acolo. Nu mă amuză ce zic, nu mă interesează ce zic și mă simt mai obosită decât dacă aș fi la muncă.

Știu că ce scriu aici poate părea pentru mulți un ego care dă pe dinafară. Poate au dreptate, dar poate și mai important e că îmi asum. Fiecare cuvințel, fiecare virgulă, fiecare idee.

Mi se pare că am din ce în ce mai puțin timp. Nu mai am timp de drame închipuite, de povești fără noimă, de ieșit doar ca să ies, de socializat doar pentru că “trebuie”, de bârfe și de oameni cu care am prea puține în comun, așa cum nu mai am timp de stat la cozi, de pierdut vremea prin mall-uri, în trafic sau la televizor.

Pe cât de puțin timp sunt dispusă să pierd timpul aiurea, pe atât de mult sunt dispusă să-l petrec în compania celor care mă animă, care îmi dau energie, mă provoacă și mă stimulează.

În fond singurul lucru care ne aparține este timpul. Chiar și sănătatea e o loterie. Poți face totul ca la carte, mânca bio de la tine din grădină că, dacă e să vină cancerul peste tine, tot vine, cu tot cu dieta ta din manual și stilul tău de viață sănătos.

Doar timpul e o decizie pe care o iei în fiecare secundă, de care ești răspunzător și ale cărei rezultate îți aparțin. Asa că înconjoară-te de oameni inteligenți, inteligența e molipsitoare.